Archive | Iunie, 2009

tralalalala

17 Iun

http://miscareanouadreapta.wordpress.com/

Peisaj grecesc

14 Iun

Cand procust se intalni cu prometeu, pe un deal, chiar langa mare

Auzindu-se spumele albe lipindu-se de calcar in vuiet perpetuu

Si  umbra unei mici biserici albe lasandu-si umbra peste ei,

Cei doi isi zambira trecator ,

Ca doua intrebari a caror raspunsuri se exclud reciproc.

Poem

13 Iun

nu am ars cuvintele decat

pana la sensul lor

am ars o coaja si un miez

dulceag, da’ a carui

savoare aduce molcom a moarte.

fumul l-am lasat sa se scurga

pe perete, manjindu-l

nu l-am inghitit, nu l-am lasat sa-nghita.

cenusa, dupa ce am scos

semintele din ea am mai

ars-o inca o data

si inca o data, pana ce a

devenit os de om, os

de amalgam, os de os de om.

samanta am bagat-o in gura

ca-n pamant udand-o

mort, crescanda ea in

mine vita verde si plina de

atingere de vin viu

Moartea

11 Iun

Perceptii vii asupra mortii.Scurta clasificare.

Pentru a schita chipul in care omul, fiinta guvernata finalmente de atributul discernamantului lucid (ceea ce nu implica in mod necesar obiectivitate ori cu alte cuvinte detasare, subiect care insa necesita o cu totul alta intreprindere filosofica) vede poate cea mai guvernata de hazard latura a existentei sale, cea care il surprinde atat in plan personal cat si rasfrangandu-se din si catre exterior asupra sa, latura a carei intelegere implica pornirea unei calatorii in domeniul supozitiei (asta desigur daca nu se accepta o viziune strict stiintifica/biologica, incadrate intr-o perspectiva ateista, nihilista si iconoclasta a existentei, subiect asupra caruia vom reveni), anume, desigur, moartea; cel ce se apleaca asupra problemei necesita in primul rand un set clar (primordial din punct de vedere lingvistic, apoi al logicii ) de definitii si premise, astfel incat, problema in sine sa poate fi tratata intr-o maniera cat mai, in primul rand, impersonala. Impersonala caci, pe de o parte, cu totii, cum am precizat si mai sus, suntem afectati in modul cel mai personal de gestul mortii dar, pe de alta parte, in opinia noastra, demersul filosofic trebuie rapit de orice interferenta speculativa ori ce presupune includerea unor aspecte morale in actul de creatie al discursului. Neexistand insa, in mod evident, o unica definitie satisfacatoare a mortii din perspectiva speculatiilor filosofice, va trebui sa ne multumim cu a prezenta, schematic, un numar de variante plauzibile, ce au luat nastere in functie de un anumit context cultural ori o anumita perceptie religioasa, stiintifica sau sociala. Aceasta lista de viziuni nu isi propune sa rezume in totalitatea sa posibila natura a mortii, ci vine ca o prezentare succinta a principalelor curente de gandire in ceea ce priveste decesul. Necesitatea prezentarii unei asemenea liste deriva din insasi problematica discutiei si nevoia de evitare a ambiguitatii, caci, nu ne putem propune sa vorbim despre moarte ca o singura entitate de sine statatoare, clar inteleasa si explicata, nefiind desigur posibila o asemenea abordare. Astfel, putem intelege natura mortii drept: 1. O intrerupere a vietii, ce se poate asemui somnului, fiind insa permanenta. 2. Punctul culminat al vietii, punctual in care masura existentei personale este relevata. 3. O parte constitutiva a vietii, mai degraba decat o rupture de ea. 4. O tranzitie dintr un tip de viata si un altul. De aici ar deriva doua alta sub-variante: 4.1. O asteptare a unei reveniri la viu. 4.2. O tranzitie de la un tip de viata la un altul, similar primului. O asemenea schema nu este rezultatul unei presupuneri cu implicari stilistice ci deriva direct din multiplele moduri in care diferiti indivizi umani percept, mai mult sau mai putin propriu, intalnirea lor cu sfarsitul. Pornind de la aceasta reprezentare schematica putem definii tipologii comportamentale cat si implicatiile metafizice care stau la baza unei conceptii ori deriva din ea, trecand peste bariera cronologica, ce de multe ori se defineste ca baza a unei analize ce devine astfel istorica si la fel ca istoria, erodata. 1.Epicur va spune, fundamentandu-si crezul: “…moarte nu inseamna numic pentru noi. Intreg binele sau raul e dat de senzatii iar moartea e lipsa lor”. O asemenea conceptii se bazeaza, oarecum, pe ideile unui bun simt dus la extreme, caci, e de bun simt sa presupunem ca, in lipsa oricarei alte alternative plauzibile, moartea e un sfarsit spontan al experientei noastre senzoriale si astfel, implicit, devine o forma de ne-existenta, nu e vorba deci de o tranzitie ci pur si simplu un abrut final. Pentru Epicur asta inseamna o viata morala si o fericire mai accesibile caci, nu e neaparat vorba de o limitare a existentei ci de eliberarea de dorinta vesniciei. Din conceptia lui Epicur deriva insa si un alt lucru deosebit de interesant, moartea se debaraseaza de valoare, fie ea de bine ori de rau, devenind asemeni unei simple intamplari trecuta cu vederea, conceptie care, creden noi, nu poate fi valida decat intr-un plan pur teoretic, omul fiind fortat, prin insasi natura sa, sa fie afectat de experienta mortii, sa se lase influentat de ea, indiferent de modul in care o defineste; aceasta poate fi o caracteristica fundamental a raportului existent – ne-existenta, caracteristica ce devine cu atat mai importanta cand implica conceptii ateiste (atheos, ἄθεος ). Neexistenta unei divinitati ( care ar fii necasare fie din satisfacerea unor nevoi emotionale ori a unora sociale), presupune aproape imediat, pe filiera unei logici a asocieri, absenta subiectului transcedentalitatii, sufletul (chiar daca o asemenea asociere nu are baze reala, sufletul in natura sa abstracta, lipsit de valoare de simbol religios, putand exista chiar in absenta unei divinitati, o vom prelua datorita unei conceptii acceptate in mare de intreaga populatie), caci, sunt rare cazurile (cel putin astazi, istoria crestinismului demonstrand si existenta unor curente de gandire opuse), in care credinciosul ar presupune continuitatea trupului material. Ateismul se fundamenteaza foarte usor pe baza stiintei si a excluderii a ceea ce nu e tangibil stiintific din sfera realului (nu si a plauzilului). O asemenea teza, pare pesimista, implica frica (pe care insa Epicur incearca sa o risipeasca), dar este singura teza lipsita de elementul imaginarului halucinant si astfel, nu este un produs al pesimismului si al fricii, ci mai de graba, singura teza care le accepta in mod oficial, ba chiar le imbratiseaza. 2. Camus sustine ca fiecare om e liber sa dea un propriu inteles propriei sale morti, situandu-se asfel la cumpana dintre idealism si materialism. O asemenea teza, ezitand poate sa raspunda intrebarilor fundamentale in ceea ce priveste rupture dintre viata si orice s-ar afla dupa sfarsitul acesteia, pune accentual pe insasi gestul de a muri, gest care capata o importanta fundamental in cautarile individuale si interioare ale omului. Intr-un fel cugetarea asupra mortii, in toate formele ei, confruntarea morala a individului cu conceptia de moarte, pana la punctual in care, poate, omul simte finalul apropiindu-se fac parte din aceasi categorie de perceptie, chiar daca intr-un plan secund si nu in cel primar in care insasi clipa morti si impacarea individuala cu ea joaca rolul definitoriu. Dupa Sartre, moartea descopera absenta sensului vietii. “Daca suntem datori sa murim” – scrie – “viata noastra nu are sens, pentru ca problemele ei nu isi afla nici o solutionare si pentru ca insasi insemnatatea problemelor ramane nedeterminata.”- o asemenea viziune duce la extrem conceptia asupra punctului central pe care il are moarte, ce devine astfel, cum se intampla de asemenea la anumite civilizatii asa-zis “primitive”. In aceasi categorie ar intra si conceptul crestin de martiriu, etc., ori cel laic de moarte eroica, in care moartea unor indivizi devine punctul care ii defineste si ii situeaza pe un plan superior al existentei. 3.Nici punctual 1 cat nici punctual 2 nu au negat direct posibilitatea ca moartea sa nu semnifice in mod necesar altceva decat o parte integrata a vietii. Definirea mortii intr-un asemenea mod pare insa destul de dificila datorita barierei semantice ce trebuie depasita, caci, marea majoritate a populatiei vede in moarte nu ceea ce e dupa viata, nici o parte a vietii ci insasi clipa de disensiune dintre cele doua; a plasa moartea in oricare dintre cele doua categorii si a putea apoi argument alegerea facuta reprezinta un joc, desigur nu inutil, dar intr-atat de anevoios incat sunt putini, daca nu chiar absenti, cei ce nu doar accepta, dar sunt in sine lor convinsi de o asemenea teorie. Intr-un plan simplist insa, da, moartea este o parte a vietii caci, nu ne putem nicicand si nicicum despartii de ea. 4. Iudaismul subliniaza natura neutra a mortii si rolul ei in definirea scopului vietii, problema fricii de moarte cat si problemele etice ce deriva din asta sunt si ele subiecte des intalnite in literatura iudaica; distinctia intre rai si iad („Gehenna”) este iarasi, destul de neclara si libera la dezbatere, in general insa, Dumnezeu fiind prin definitie bun si milos, vietuirea in iad nu ar putea fi infinita temporal. Islamismul se bazeaza pe un set de precpte mai degraba practice cu referire la moarte, desigur exista aceasi distinctie problematica intre rai si iad, ea insa, in opozitie cu latura meditativa a iudaismului trece intr-un plan secund. Asimiland conceptiile lui Platon si a lui Aristotel crestinismul isi intemeiaza un propriu sistem de abordare religioasa, dar pe de alta parte, din dualitatea filosofica va deriva si una geografica, o rupture occident-orient, care insa nu ne preocupa in mod direct aici. Platon speculeaza, in dialogurile de tinerete, asupra naturii mortii, neputand insa sa fie pe deplin sigur, ori capabil sa propuna o solutie ultima, presupunand insa posibilitatea existentei unei lumi de dupa viata guvernata pe principii etice similare cu cele ale vietii(Apologia, Criton, Gorgias). De la supozitie la certitudine se ajunge odata cu invierea lui Isus Cristos, pregatita de coborarea sa in iad (in mistica ortodoxa) si astfel eliberarea sufletelor pana atunci condamnate la o eternitate in intuneric. „Omul nu deznădăjduieşte niciodată cu totul atâta timp cât trăieşte, dar: certitudinea unei victorii posibile nu se află decât în viaţa creştină.” ,Augustin, care ar putea fi întrucâtva considerat primul mistic în sensul apusean al acestui termen. Pentru astfel de mistici adevărata dragoste de moarte nu poate fi decât o formă a dragostei de Dumnezeu. Moartea e atunci împlinirea unirii mistice între Dumnezeu şi suflet si oarecum, plecand de la aceasta premisa, s-ar ajunge la teoria conform careia moarte e o eliberare de viata. Un paradox al teologiei crestine deriva insa din punctul 4.1. anume in ce masura e sufletul eliberat in clipa mortii sale sau trebuie sa astepte a doua venire a Mantuitorului. Aceasta problema tinde sa separe teologii in doua tabere, nici una ne gasind aparent o solutionare viabila a problemei. Oricare ar fii situatie, credinciosul crestin trebuie sa isi dedice viata credintei cat si unui set de precepte practice stipulate fie in biblie ori de catre sfintii parinti, cum ar fii Clement Alexandrinul, care in al sau Pedagogul traseaza liniile generale ale unei vietuiri pur crestine. Punctul 4.2. Are de cele mai multe ori ca finalitate ultima tot intrarea intr-o lume utopica, aceasta insa doar dupa un complex ciclu de reincarnari, ceea ce duce la o etica oarecum largita, spre deosebire de cea limitata la o singura viata crestino-iudeo-musulmana. In dialogurile de maturitate Platon adopta un asemenea crez, astfel, drept pedeapsă pentru nelegiuirea primordială, sufletul este închis în corp ca într-un mormânt. Astfel, existenţa întrupată, ceea ce noi numim viaţă însemna pentru Platon moarte. Moartea era începutul vieţii adevărate, dar această viaţă nu era începută decât după judecarea greşelilor săvârşite înaintea părăsirii corpului. După o perioadă de timp sufletul se reîncarnează. La fel ca în scrierea indiană „Upanisad”, se susţine astfel că sufletul este indestructibil, dar este condamnat să migreze până la o eliberare finală. Privita in aceasta lumina schematica, prezentata succinct, problema mortii ni se releva ca un fenomen deosebit de complex perntru personalitatea culturala umana, confruntata cu o multitudine de posibilitati in ceea ce priveste problema intrarii in nefiinta, posibilitati care insa, finalmente isi gasesc raspuns individual nu prin stiinta ori religie ci in cea mai solitara meditatie personala.

Grand Louvre

6 Iun

Proiectul Grand Louvre reprezinta peste 15 ani de munca intre 1981 si 1998, continuand mobilitatea constanta a edificiului si avand un tel atat muzeologic cat si architectural si de urbanism,  modernizand intreg complexul muzeal Luvru, creaind o noua abordare dar in acelasi timp dubland spatiul expozitional.  O noua autoritate, Etablissement Public du Grand Louvre, a luat fiinta in 1983, avand ca singur scop administrarea si observarea desfasurarii acestor lucrari. Deja in 1981 presedintele Rebublicii Franceze luase decizia de a dedica intregul corp al palatului spatiilor expozitionale ale muzeului, aceasta in cadrul unui mai vast proiect de renovare cat si infiintare a unor monumente Parisiene ce include intre altele: Bibliothèque Nationale de France, Opéra des Bastille si marele arc din cartierul Defense. In ciuda reputatiei sale, la acea vreme muzeului ducea o acuta lipsa de spatiu cat si de deschidere catre public. I.M. Pei era unul dintre principalii arhitecti propusi pentru proiect, in ciuda acesteie le insa nu s-a inscris in concurs, totusi Presedintele a iesit in afara competitiei si l-a selectionat pe acesta pentru a conduce lucrariile. Grand Louvre a reprezentat un proiect national, ca atare costurile, in valoare de 6,9 miliare de franci (aprox 1 miliard de dolari) au fost suportate de proprietarul locatiei, statul francez, in conducerea proiectul fiind implicate pe langa Etablissement Public du Grand Louvre si curatorii de la Luvru cat si directorii Direction des musées de France si Réunion des musées nationaux. Proiectul s-a compus din Cour Napoléon cu piramida in mijloc, Cour Carrée, Aripa Richelieu, o parcare subterana pentru 80 de autobuze si 600 de automobile, o zona pentru cumparaturi (“Carrousel”) cu piramida inversata cat si revovarea galeriilor istorice.

Proiectul lui Pei includea astfel constructia unei piramide in centrul Cour Napoleon. Macheta acestui proiect a fost expusa pentru prima data in Ianuarie 1984 in Palais de l’Elysée, unde, in mod evident a nascut controverse. Primarul la acea vreme al Parisului, Jaques Chirac, a aprobat proiectul dupa ce acesta fusese finalmente vizitat si acceptat de 60000 de vizitatori. Piramida a fost inaugurate in 1989 cu ocazia bicentenarului Revolutiei Franceze. Mii de vizitatori au inundat curtea descoperind o maestrie a ingineriei si designului. Totusi ziarul “Le Figaro” anunta ca in urma unui sondaj de opinie doar 10% dintre cititorii sai aproba piramida.  Constructia piramidei in sine nu a fost insa atat de usoara cum ar parea la o prima vedere, trebuind sa imbine pe langa respectarea pseudo-sacralitatii Luvrului si aspect de inginerie, ce privesc in special luminozitatea dar si stabilitatea structurii, trebuind combinate doua material, structura metalica si sticla, a caror imbinare trebuia sa fie perfecta. Doar cautarea sticlei reprezenta in sine o vasta intreprindere,  fiind necesara sticla perfect transparent, in timp ce majoritatea sticlei ce se gasea pe piate continea, in cantitati mici, oxid de fier, dand o usoara nuanta verde. Mai mult, sticla absolute clara nu se mai fabrica, doua firme insa, una franceza si una germane au fost deacord sa reia productia acestui material pentru o cauza atat de nobila, evident, firma franceza a fost aleasa sa aprovizioneze proiectul cu sticla. Pentru lustruire perfecta si indepartarea oricaror impuritati structural sticla a fost trimisa atat in Regatul Unit cat si in Japonia, singurele doua locatii care ofereau calitatea necesara pentru piramida Luvrului. In final au fost instalate pe scheletul metallic 675 de panouri in forma de romb si 118 in forma de triunghi.

Transformarea aripii Richelieu din sediul ministerului finantelor in spatiu muzeal reprezenta o alta latura importanta a proiectului, presedintele luand decizia de a tranfera cei 6000 de angajati ai ministerului in Bercy. Acest nou spatiu expositional de 22000 de metrii patrati a initiat a doua atapa a proiectului, permitand in acelasi timp o mai buna circulatie in muzeu, circulatie ce fusese pana atunci disfunctionala dar acum putea sa se desfasoare prin curtea interioara. Aripa Richelieu a fost inaugurate de presedintele Mitterrand in 18 noiembrie 1993 cu ocazia bicentenarului muzeului Luvru. Actualmente aceasta aripa gazduieste operele artistilor nord europeni, flamanzi, olandezi si germane Vermeer, Rembrandt, Durrer, Holbein, van Dyck, Jordaens, Rubens, Cranach, Breughel si van Eyck.

La vremea inceperii lucrarilor Pei era un tanar arhitect iar faptul de a fi fost ales trebuie sa fii reprezentat un mare success professional ce implica insa si o foarte mare raspundere, astfel ca inaintea inceperii lucrariilor Pei a cerut un ragaz de 6 luni pentru a vizita in detaliu Parisul si a se acomoda cu el si cu spiritual sau.

In 1997 schimbarile majore au continuat in jurul Cour Carrée cu inaugurarea aripii Sackler, dedicate artei orientului mijlociu, deschizandu-se si doua noi etaje pentru arta egipteana, dublandu-I spatial expositional. Au inceput si constructiile pentru creerea a trei noi galerii de arta antica sub Cour Visconti (“salles des trois antiques”). In 1999 au fost inaugurate galeriile de arta Africana anuntate de presedintele Chirac cu trei ani mai devreme, fiid regandite de arhitectul J.M. Willmotte.

Nu doar planul architectural ori dispunerea salilor s-a schimbat insa, ci si abordarea managerial, in special sub directorul Henri Loyrette, incepand cu anul 2000.  Acesta a semnat un accord, pe 6 mai 2006, un accord ce prevede donarea pe 30 de ani a unui numar de lucrari in Emiratele Arabe Unite ce vor fi expuse intr-un spatiu muzeal cu numele “Louvre Abou Dabi”, aceasta conta sume de un milliard de Euro, o nemaiintalnita implicare financiare in lumea, altminteri neutral financiar, a muzeelor.

Aceste schimbari nu semnifica doar o schimbare materiala in plan local, anume Paris, ce se datoreaza, poatem apparent, unor motive strict politice. E vorba de o intreaga revolutie a abordarii muzeografice, revolutie ce se face simtita pe plan mondial si angajeaza un numar imens de institutii muzeale. Aceasta revolutie  trebuie privita ca o adaptare la conditii noi in ceea ce priveste planul expozitional, conditii ce deriva insasi din obiectul muzeului, obiect care a suferit schimbari drastic atat in ceea ce priveste creatia cat si perceptia in ultimul secol, dand nastere unei constructii noi, contemporane, ce se rupe de valorile muzeografice traditionale.

In 2008 Luvru a anuntat un numar record de vizitatori, 8,5 milioane, demonstrand succesul schimbarilor effectuate timp de 15 ani si ca Luvru, devenit al treilea muzeu din lume ca marime, nu si-a pierdut din stralucire, ba chiar a castigat, in urma unei revolutii a perspective muzeale prin care a trecut.

Pam-pa-ram-pam-pam!

6 Iun

„Legiunea este o Organizaţie întemeiată pe ordine şi disciplină. Legiunea e călăuzită de un naţionalism curat, izvorât din nemărginita dragoste de Neam şi Ţară. Legiunea vrea să trezească la luptă toate energiile creatoare ale Neamului. Legiunea apără altarele Bisericii pe care duşmanii vor să ni le dărâme. Legiunea îngenunche înaintea crucilor vitejilor şi mucenicilor Neamului. Legiunea stă scut neclintit în jurul Tronului, din care voevozi şi regi s-au jertfit pentru apărarea şi înălţarea Patriei. Legiunea vrea să clădească din suflete tari şi braţe vânjoase o Ţară puternică,o Românie nouă.”

Il cheama Catalin si a invatat de mic cum sta treaba cu vrajmasii si cu patria si cu onoarea si cu Dumnezeu (pe care-l cheama Nicu si e din Falticeni, deci e roman, deci credem in el).  Tatal sau (strigat in sat „betivu’ lu’ Leana”) il indruma spre rodnica munca a pamantului, el de aici a invatat ca tot ce e bun iese din pamant roditor si ca pamantul roditor e al neamului iar astfel, lubenita din sat e lubenita romaneasca, deci credem in ea. Cu bratele-i vanjoase ridica roaba cu balega de la vite pana-n spate, unde o aplica ca ingrasament pamantului, realizand ca toate ce sunt bune cresc din cacat bun.

Apoi, a plecat sa faca liceu’ la oras, pe jos, ca orice demn cetatean si ajungand in oras, isi inchipuia cum oamenii il primesc cu bratele deschise drept mantuitor autentic si rural ce are moloz intre degete si un ranjet naiv pe fata, nu a fost insa asa… In liceu il legau de calorifer si il mozoleau anal, de aici el capatand o nemasurata furie fata de homosexualitate. A terminat totusi liceul fiind printre cei mai buni elevi, fiind insa o persoana extrem de violenta, ravnita ca membru al organizatiilor ce au ca singur mijloc de comunicare bataia zdravana. A intrat in Noua Dreapta, a inceput sa fie fascinat de Zielinski zis Corneliu si a gasit ca se simtea foarte bine. Astfel, devenit intre timp student, isi facu un blog, isi agata in baie poze cu capitanu’, pentru a-si inlezni procesul masturbarii si se mandreste in stanga si in dreapta cu ceea ce el este.  Ce sa zic, BRAVO CAMARADE, ai realizat ceva in viata!!!