Renasterea dadaista (I)

1 Dec

Renasterea dadaista

Introducere.Problematica.

 

La Zurich, in toiul Primului Razboi, in timp ce in statele din jurul Elvetiei oamenii se preocupau de problema supravietuirii, de evitarea mortii violente, traind intr-un prim dar continuu vacarm continental, Hugo Ball se costuma ciudat, recitand de pe o scena unei multimi uneori initiate, mai des insa doar curioase: “jolifanto bambla o falli bambla…” . Intreaga manifestare dadaista, intregul conglomerat de fenomene ce o alcatuiesc, de la mastiile lui Janco, manifestele lui Tzara, abstractiunile concrete ale lui Arp la Zurich, la Berlin explozia unei arte ideologice cu Hausmann si Grosz exprimand grafic necesitatea revolutiei socialiste, la Hanover Schwitters reasambland obiectul de arta din radacini iar la Koln Ernst prefatand suprarealismul, in sfarsit la Paris si New York dadaismul ce incerarca sa-si faca intrarea in mainstream, sa iasa din semi-anonimatul unei miscari, aparent, cel mult bizarre,(si nu trebuie nici sa ignoram manifestarile periferice, in Europa de Est si in Japonia, in special),  toate aceste forme, care pentru unii nu dispun de unitatea necesara delimitarii unei singure forme coerente de manifestare artistic (spatiul German este deseori citat ca fiind prea ancorat in politic), prefigureaza insa intreaga conceptie estetica a unui secol.

Ne propunem insa sa demonstram pre-existenta ideilor dadaiste, vrem sa introducem ideea de renastere dadaista, credem desigur in ideditul Dadaist, in bizarul Dadaist, subliniem doar ca aceste forme nu sunt nascute dint-un neant ci revigoreaza o conceptie care nu este straina umanitatii iar anti-arta de care ne vorbesc dadaistii in faza primara a miscarii lor este in fapt arta primordial, Ur-Kunst, daca imi e permis iar similitudinile nu sunt simple coincidente ci acte voite ale autorilor de a readuce in arta, ceea ce epoca greco-romana a ucis.

Intai va trebui, desigur, sa demonstram unitatea de conceptie si de stil a fenomenului, care datorita vastei sale dispersari geografice, prezinta o diversitate ideologica de multe ori descrajatoare. Daca la Zurich dadaistii sunt veritabile figure apolitice (in faza de inceput a miscarii, cunoastem faptul ca mai tarziu majoritatea membrilor cabaretului se vor implica politic, fie in sfera fascista- Julius Evola, sau, cum era de asteptat,majoritatea artistilor trec de partea comunismului), la Berlin acest communism devine un scop,inca de la inceput  (ceea ce ar putea face legatura, pe filera germana, intre dadaism si suprarealism ca fenomene politice). Pentru noi insa, canalizarea efortului artistic in spre politic se dovedeste a fi o piedica destul de greu de depasit atunci cand incercam sa unificam manifestariile de la Zurich si Berlin sub aceasi nu doar denumire, ci si idee despre ce inseamna arta sau ar trebui sa insemne. Mai apare o problema cand vorbim de New York, unde dadaismul nu se vrea un fenomen anti-artistic ci o programatica redefinire a limitelor artei, in interiorul sau (caci pana si fantana lui Mutt-Duchamp nu este un obiect de soc ori de scandal ci, finalmente, un mijloc ce provoaca mintea si oblige la meditatie incurajand (sau din contra, pentru unii descurajand ) largirea granitelor plasticii. La Paris iarasi, desi mai tarziu, si cu tendinte oarecum unificatoare, sub obladuirea unui Breton inca Dadaist, miscarea va incerca intrarea in arta acceptata, va incerca sa se impuna nu ca abstractiune de cabaret, pe o scena minuscula, ci ca fenomen deschis maselor (in limitele stipulate de Breton, desigur) si deschis, desi nu atat de vehement ca in Berlin, spre socialism. Aceasta multitudine de idei se autodesemneaza colectiv si fara delimitare Dadaism, despre origine termenului nu vom vorbi, nici despre disputa Tzara-Hugo Ball, in ceea ce priveste geneza acestui termen, este importat si evident un singur lucru: aparitia fenomenului, centrat in jurul unui colectiv international se petrece la Zurich.  Trebuie insa inteles ca existau in cadrul miscarii mondiale,in jurul anului 1920, indivizi care se opuneau internationalizarii dadaismului, se opuneau scandalului pe care miscarea il provoca voit si, de exemplu, pentru Janco, aspiritual, caci, acelasi Janco vedea in dadaism, in adevaratul dadaism doar fomele incipiente din Zurich, nu si ceea ce se petrecea la Berlin si Paris sub conducerea unora care parasisera sanul miscarii din Zurich (Huelsenbeck fugise la Berlin, Ball la Ticino, Tzara la Paris). Janco intelege un dada negeativ, manifestat in plan literar care nu poarta fructe, care nu rodeste spre viitor si un dada pozitiv, prophetic in plastica, un dada care “deschide o noua cale”. Distinctia nu este intr-atat de artificial, iar argumentul principal al lui Janco, anume ca marii artisti dada, Arp,Teuber,Richter, Ernst,Eggelings,etc, artistii ce raman in istorie nu prin soc, ci printr-o latura mistica si linistita, tinde sa ramana si azi in picioare. Astfel, plecand de la premiselelui Janco putem distinge intre o miscare, proeminenta in literature, ce vrea scandalul cu orice pret, ce tipa, se zbate dar ce, dupa Janco, nu produce nimic, si una mistica ce produce imagini si forme totemice, tacute, calme si ce pregateste drumul pentru arta viitorului. Nu putem insa stii in e masura un Janco ar considera plastica manifest din zona Berlinului ca fiind reprezentativa pentru dadaism. Huelsenbeck venise de la Zurich, adusese suflul pur, apoi insa un Grosz nu ar fii fost niciodata compatibil cu viziunea lui Janco- il exclude insa aceasta din sfera adevaratilor dadaisti? Sau, sa reformulam, dada este politic?, sau si mai departe, dada poate sa fie politic? Eu as spune nu. A fi politic este a fi concret, a fi politic este a fi ancorat, macar partial, in realitate, iar dada, ceea ce reprezinta ideologic, este incompatibil cu sfera unei lumi cotidiene pe care o refuza in toate formele sale, implicit politice, fie ele de stanga ori de dreapta. As propune o noua intelegere a miscarii dadaiste plecand de la ideile sale originale, intelegand nu forma ci fondul, istoricii trebuie astfel sa evite asocieri pe baza exclusive stilistica, aceasta cel putin cand vine vorba de dadaism, care luat pur stilistic, nu a murit niciodata, in planul ideii insa, dada este un  fenomen mult mai limitat decat pare la o prima vedere. Astfel, nu trebuie ascociati dadaismului acei artisti care, desi declarative ar adera la miscare, au mai degraba un scop politic decat unul artistic, ori, extrapoland teza lui Janco, unul mistic. Vom avea astfel o miscare uniara, o miscare complete( a nu se intelge ca excludem dreptul individual al artistului sa adere ideologic la un anumit curent politic, doar ca avem in vedere o miscare, dadaismul, care nu doar exclude afisarea artistica a acestui  crez dar se si opunei unui asemenea  gen de manifestare). Desigur, apar doua problem, anume in ce masura e valid pentru istoricul de arta dreptul artistului de a-si auto-cataloga stilul si apoi, in ce masura putem considera manifestariile de la Berlin cat si alte manifestari auto-declarat dadaiste drept mutatii ale fenomenului original si astfel, totusi, ramuri directe ale dadaismului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: