O recenzie 2: Shearman, Maniera as an aesthetic ideal

10 Dec
John Shearman intreprinde in mare parte o analiza lingvistica pura, o analiza a semanticii unui termen, a incarcaturilor sala, a posibilelor valente (creand ramnificatii), se joaca prin istorie iar acest lucru il face cu mare maestrie. Rareori apreciez sau gust lucrari ce isi propun o tema atat de vasta intr-un spatiu altminteri marunt si de cele mai multe ori incapabil de a descrie la adevarata forta un fenomen – de multe ori lipseste pasiunea, care desi negata de mediul academic contemporan joaca un rol determinant in calitatea redactarii unui text, fie el si cat se poate de detasat, stiintific ori…serios.
Avem deci un fenomen artistic (iar autorul lasa cat se poate de clar sa se inteleaga ca este vorba, in analiza traditionala, de un fenomen neclar, un fenomen ale carui limite, atat cronologice cat si stilistice permit fluctuatii sesizabile iar de aici deriva, din nou bine punctat, pierderea calitatii descriptive designate termenului generic pentru respectivul fenomen), un fenomen artistic a carui judecare se dovedeste inca dificila, umbrita de prejudecati, un fenomen a carui protagonisti (iar acest lucru este specific epocii preromantice, ori as zice eu, riscand, chiar preimpresioniste caci adevarata ruptura, ruptura de la care nu mai vorbim de exeptii ci de certitudini se produce odata cu impresionistii) nu sunt in mod deplin, sau poate  nu sunt deloc (gradul de constientizare este irelevant din masura ce nu este deplin) constieni de vreo separare istorica si desi accepta  (de la sfarsiturile goticului chiar) natura individuala a muncii lor, nu discern identitati separate in creatia artistica, obsesia de a face disctinctii aparand mult mai tarziu intr-atat de pregnat incat sa influenteze in mod direct artistii. Ce ramane de facut pentru istoric (caci traditionala analiza stilistica este epuizata si mai poate fi folosita, fara a plagia, doar intr-o masura redusa) este de a porni intr-o cautare semantica, de a imbina doua stiinte atat de fin si insesizabil legate una de alta incat intrepatrunderile pregante au fost aproape inexistente (de cele mai multe ori existand doar simple mentiuni ori referiri si doar in cazul dadaismuli interesul istoricului de arta pentru lingvistica a intalnit o adevarata provocare).
Si aici apare o problema in abordarea pe care o are autorul caci  avem si un manierism in Antwerp, avem manierism in literatura si avem manierism gotic tarziu, desi Shearman puncteaza vag cateva distinctii semantice ale termenului el nu insista asupra lor, ignorand voit, o latura a termenului si desi interesul sau este desigur indreptat spre manierismul ce a luat nastere ori in Florenta ori in Roma, aceasta ignorare ar trebui sa duca la confuzie. Totusi, termenul este italian, desemneaza el insa ceva intr-atat de specific si compact incat sa putem vorbi de un curent, de o directie artistica?  Nu. „Maniera” in cea mai superficiala traducere ar insemna stil, aplicat strict la artele plastice si bine subliniat de autorul articolului, ar insemna, in epoca care ne preocupa, rafinament, sofisticare, eleganta si naturalete, termeni destul de abstracti ce, in cea ai mare masura pana in epoca moderna, nu fac distinctie in functie de anumite tipuru de gandire artistica. Important este insa, aceasta in special la Vasari, ca temenul „maniera” are intotdeauna o incarcatura pozitiva, este intotdeauna laudativ iar lipsa manierei este de criticat, chiar condamnabila pentru un artist, „maniera” devenind un fel de implinire artistica ori un tel. Nici Vasari insa nu foloseste termenul cu un continut critic, caci acest continut nu ar fi putut exista, nu avem inca, dupa cum am am mentonat si mai sus, o distinctie intre diferite forme de creatie artistica. (tipuri care sunt, la urma urmei, nascocirea istoricului si nu, cum se intampla in epoca moderna, manifestul unui grup de artisti.) Termenul „maniersim” ca atare ia nastere abia la sfarsitul secolului XVIII si face voit distinctii cronologice si stlistice.
Autorul articolului mai face inca o subliniere importanta,in incheierean analizei lingvistice ce desi da dovada de o oarecare lipsa de precizie se dovedeste pertinenta pentru strict pentru subiectul lucrarii sale,anume ca pana in epoca romanticilor succesiunea curentelor artistice nu este directa, violenta, distica, fulminanta (aceasta derivand din lipsa constientizarii mentionata mai inainte).
Concluzia analizei sale ne poate parea, pe buna dreptate, usor artificiala: originile manierismui ca o forma specifica si autentica de manifestare artistica ar deriva direct si unic din Roma. Acestei concluzii ii lipseste coeziunea, ii lipseste o viziune in detaliu, desi lucrarea in sine, in totalitatea sa atinge punctele estentiale ale genezei maierismului, exercitiul autorului se dovedeste usor artificial, ruptura intre paragrafe fiind, in opinia mea, prea pregnanta si calea de la premisa la concluzii prea anevoioasa ori poate prea permisiva la lacune. Oricat ar fi influentat Roma arta ce o va urma (si oricat de inclinati am fi sa nu ne indoim de ideile domnului Sherman) el aplica totusi excluderea, el vorbeste de Roma uitand ca poate, cel mai probabil exista si altcevam, exista si alte forme de manifestare, si ca oricat de pregnanta ar fii fost coloratura locala ea nu a fost niciodata un unic factor.
Apoi insa desigur maniera exista inca inainte de o definire precisa, desigur nu se poate observa vreo brusca fragmentare, desigur evolutia artei (ori, spre a folosi un termen neutru, dezvoltarea ei), nu lasa la acea epoca sa se intrevada decat vagi intrepatrunderi si inovatii care sunt totusi de factua tarditionala si ezita a se rupe constient de scoala deja inradacinata,ori acest lucru, constientizarea acestui fapt, nu reprezinta nicio inovatie in domeniul istoriei istoriei artei. Abia ultimul paragraf, finalul unei lucrari inovatoare nu prin teza ci prin mijloace, trezeste din nou in noi acel sentiment de elevare (caci, paragrafele ce il preced raman pure constatari). Insa in ciuda acestor lipsuri, in ciuda, desigur, a unor erori fundamentale de logica, textul domnului Shearman ramane inovator, nu atat prin ceea ce vrea sa spune ci prin modul in care o face.
Anunțuri

3 răspunsuri to “O recenzie 2: Shearman, Maniera as an aesthetic ideal”

  1. Pat Mai 26, 2012 la 8:57 pm #

    Buna seara! Cum ati facut rost de acest articol? Il aveti cumva in format pdf? Am nevoie de el pentru teza de licenta…Multumesc!

  2. waszlaw Mai 27, 2012 la 10:03 am #

    nu il mai am, il primisem prin intermediul UNARTE, imprimat…a trebuit sa il dau inapoi… imi pare rau.

    • Pat Mai 27, 2012 la 10:47 am #

      Cum prin intermediul UNARTE? De la cine de la UNARTE il pot procura? Am un set de texte despre manierism de la Diateca (Freedberg, Craig Hugh Smyth etc…cele din volumul colectiv ingrijit de De Girolami Cheney), dar acesta lipseste…O mica enumerare a ideilor din el am gasit in Zerner dar vroiam sa am si articolul propriu-zis…Multumesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: