O recenzie

10 Dec

Avangarda vs. Neoavangarda: o problema fictiva sau despre:
„The Primary Colors for the Second Time: A Paradigm Repetition of the Neo-Avant-Garde ”

A incerca sa gasim legaturi sau deosebiri intre miscarile revolutionare ale perioadei interbelice, acele miscari nihiliste, utopice,arogante, ce nu cauta devotiunea publica, ce respira prin sine si printr-o proprie energie in mare parte cu scopul de a-si depasi contemporanii in telul mitic de a atrage socul si stupoarea privitorului, de a regandi la orice pas o estetica ce se zdruncina intr-o epoca care isi da ultimele suflari, miscari care, cred, nu pot fi grupate sub un titlu generic, folosirea termenului avangarda insasi dand dovada de un exces de zel in ceea ce priveste clasificarea istorica – aceasta insa fiind o cu totul alta problema si in favoarea conventei vom renunta la ea- ; cu suflul conservator, as spune, tacut ce aduce a cocktail-party cu trabucuri si smoking, aroganta critica (nu creatoare) si taifasuri scurte, cu suflul de tacuta resemnare, liniste, pace ce deriva din insasi structura socio-politica a lumii postbelice pentru care tumultul si vacarmul si nelinistea sunt impedimente in calea unei trairi tihnite unde se cere liniste si unde se simte oboseala anilor precedenti, este o aberatie.
Trebuie insa intai facuta cateva precizari cu privire la tehnica pe care o foloseste domnul Buchloh in argumentarea sa, anume tehnica exemplificarii pe baza unui singur fenomen ,extras aleatoriu dintr-un amalgam de alte fenomne ce difera de la caz la caz,stil la stil, artist la artist, anume a folosirii monocromiei atat de catre pictorii din perioada interbelica cat si de catre cei ce sunt considerati ca facand parte din neo-avangarda (si acest termen naste confuzie si se opune realei dezvoltari artistice cea avut loc la mijlcul secolului trecut, dar de dragul conventiei …) . Colajul, ready-made-ul (vag pomenit de catre autorul articolului), sau insasi abstractiunea ca termen specific exista in ambele epoci si se desfasoara difertit, se manifesta atat la Pollock si deKooning cat si la Kandisnky, Marc sau Klee, atat ca action-painting si eliberare extatica a psihicului cat si ca regandire (tot extatica) a realitatii exterioare (dar apoi desigur abstractiunea postbelica nu este in ochii majoritatii istoricilor de arta neo-avangarda). Nimic nu poate fi mai usor de demontat decat ceea ce pleaca de la o premisa singulara si apoi are pretentia de a generaliza si validiza.
Desigur Yves Klein a pictat monocrom, desigur a epatat cu asta, desigur a vazut o revolutie in propria-i creatie dar, si aici Buchloh are dreptate, mediul social era un altul si astfel si directia in care se indrepta era o alta si modul in care o facea (ne mai catarandu-se cu o bicicleta pe o scara) era altul; avem aici o necesiate de regandire mistica a artei, de regasire a culorii si a fortei sale, de universalizare a unor sentimente (cum demonstreaza si citatul folosit de autor in articolul sau) nu o necesitate de regandire a scopului social al creatiei artistice si de distrugere a sentimentalismului pretentios si neproletar insa, si de aici discutia ar trebui sa capete o tenta absurda sau de joc copilaresc, rezultatul este totusi acelasi si monocromia e tot monocromie si ochiul (in special ochiul laic care ar trebui sa fie masura de control pentru istoricul de arta) vede acelasi lucru: monocromie abstracta (ori tot de dragul conventiei, nonfigurativa), un colaj, un ready-made (fie ca e pe panza ori pe piedestal).
Nu este atunci posibil ca Burger sa aiba dreptate? Nu! Caci arta nu lasa loc de comparatie si nu lasa loc de bine si rau dar in primul rand avem o singura arta pe care mica noastra perioada istorica o percepe fragmentat, pe care mintile noastre inca proaspete nu o pot discerne in ansablu fortandu-se astfel la a naste rupturi abrupte creand inversul generalizarii (termenul avangarda e artificial dar lafel e si cel de neo-avangarda, a conglomera diferite respiratii individuale e o eroare dar in acelasi timp tot o eroare e si a distinge unde nu trebuie facute distinctii). Astfel tindem din motive in primul rand politice sa tragem o linie intre ante- si postbelic si sa avem astfel o perceptie exagerat de dualista asupra propriei noastre lumi. Nu vreau sa hiperbolizez si asta nu e deloc usor in circumstantele date, nu socotesc ca Rauschenberg e Schwitters (desi Rauschenberg aduce ceva nou in sfera dadaismului, precum Duchamp adauga uneui lucrari mustata, Rauschenberg sterge in intregime o lucrare a unui alt autor, evident e vorba de cazul deKooning, caz care demonstreaza ca desi o anumita abordare artistica isi are redacinile in trecut originalitatea nu isi pierde din forta) socotesc insa ca limita nu e atat de clara pe cat ne place sa credem si ca distinctiile care exista (si ele exista intr-o masura mai mult decat convingatoare) nu sunt decat de ordin social si ca, din cand in cand, ar trebui sa lasam operele de arta sa ne vorbeasca, asa cum sunt ele, fara autor, fara farduri, fara timp si abia atunci, detasati, sa ne scoatem galetile si sa ne apucam sa sortam ( ceea ce cativa autori, inte care Rudolf Kuenzli, deja fac, dada si neo-dada au loc in aceasi lucrare si primesc acelasi tratament)
Evident Buchloh ar trebui sa aiba,in mare, dreptate (desi esueaza, in opinia mea, si nu e singurul, in privinta periodizarii) si Burger ar trebui sa isi stranga lucrurile si sa isi caue alta profesie, ceea ce insa nu inseamna ca unul dintre ei a gasit adevarul si celalalt se zbate in mocirla necunoasterii. Autorul articolului vorbeste de fictiunea momentului original necrezand in autenticitatea si singularitatea clipei istorice in care ia nastere un curent (in secolul XX), ceea ce desigur e fals, exista o nastere, fie ca are loc la Zurich, Roma ori Paris ea exista si ea nu se compare cu nicio alta nastere din istorie, este o nastere a noului (si ignoram aici alte judecati), este o nastere a autenticului, a unui autentic (ori daca imi e permis, unor autenticuri) cum de la romantici lumea nu a mai vazut (cu escale mici la impresionisti-mai degraba tematic decat stilistic- si postimpresionisti-traiasca conventia-). Exista clipe din care se poate cu exactitate urmarii geneza modernismului, se poate observa o explozie, o ruptura si chiar daca toate deriva din trecutul lor, chiar daca fiecare miscare isi are radacinile in formele artistice ce o preced, ea e de sine statatoare. Daca privim exemplul autorului, monocromia se naste in interbelic, mana in mana cu abstractiunea, mana in mana cu Delunay si teoria sa a culorilor (fara de care, in mod paradoxal, demitizarea culorii nu ar fii posibila), se naste insa un mod de a gandi arta, se naste mai mult decat un simplu set de lucrari ori de abordari, se naste o posibilitate iar cu aceasta posibilitate incepe o noua epoca care, in ciuda teoriei geneale, nu se sfarseste undeva in jurul celui de al doilea razboi mondial, nu moare cu Pollock, cum s-ar crede la o privire prea putin marcata de cugetare, ci curge pana astazi. Avem in interbelic (si chiar inainte) un vacarm, un vacarm nascator de nou, o invalmaseala de idei menita se umple golul dat de monotonia unei arte statute intr-o lume a carei insasi existenta morala devine nesigura, acest vacarm se tempereaza pe masura ce lumea are nevoi de liniste, pe masura ce galagia incepe sa fie inlocuita de o usoara adiere, arta este aceasi, perceptia privitorului si a artistului si a criticului este doar alta, am putea face o paralela cu jazzul, jazzul care e unul si acelasi atat in interbelic cat si dupa, jazz care insa in interberbelic alimenteaza boema, nelinistea, revolta si in postbelic devine o muzica a relaxarii la un trabuc si un pahar de vin.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: