Fragment

O filosofie a poeziei

Introducere

Poezia a fost inaintea omului, ea l-a descoperit pe Adam insingurat, poezia este o stare naturala nu un artificiu cultural. A intelege acest lucru presupune detasarea de anumite tabieturi preimpuse cat si de asocierea textului liric cu literatura traditionala.Poezia reala, poezia care ii are in centru pe cei ce vad din vers nu o forma de reflectie interioara ci o forma de reflectie exterioara asupra interiorului, este una mistica, una cu valente mai degraba liturgic-religioase decat estetice. Nu negam desigur valoarea estetic-culturala a versului, ne imaginam insa doar ca aceasta nu trebuie considerata suprema valenta a constructiei poetice. Putem presupune astfel ca primele materializari au avut natura unei incantatii religioase si au aparut atunci cand omul a presupus si constientizat caracteristica unitara a universului ce il inconjoara si astfel a dat nastere pentru totdeauna ideii de existenta ca si ansamblu. Nu trebuie desigur sa uitam ca in lumea orientala de la sfarsitul preistoriei, odata cu primele semne de civilizatie, orice gest fie el natural ori artificial, era o exprimare a fortei divine. Poezia acelor vremuri este astfel una de comunicare directe cu Zeul sau cu Zeii ce alcatuiesc Fiinta Universului, este intr-o oarecare masura un raport pe care omul il alcatuieste spre a fi prezentat Divinitatii, un elogiu adus indirect- daca eroismul, loialitatea si curajul sunt virtutii omniprezente in poeme, aceasta se intampla doar din ratiunea unei conventii pe care autorul o are cu Demiurgul, nu e vorba de valori etice ori morale ci doar de faptul ca textul liric trebuie sa fie limitat de anumite norme ce sunt pe placul Cerurilor. Omul poeticii mesopotamiene,feniciene si omul lui Homer sunt prototipuri, fiecare dintre ei e un Adam, nu in sensul de primordialitate ci in sensul de ideal al puritatii, eroii culturii grecesti se inscriu in aceasi categorie de persoane care, in ceea ce priveste natura barbatului, se afla nu in lumea materiala ci sunt direct extrasi din ceea ce Platon avea sa conceapa mai tarziu si sa descrie ca Lume a Ideilor, ca lume o formelor divine, ca lume a originii. Poetul timpuriu nu e inspirat de banalitatea terestra ce il inconjoara ci scrie in spre a descrie felul in care lucrurile sunt nu felul in care par a fi sau sunt denaturate de o natura inferioara. Apare desigur si un Hesiod, pe care Leveque il descrie drept taran-poet, iar ca el trebuie sa fi fost multi altii- daca „Teogonia” se inscrie in traditia veche a textelor profund religioase si mai degraba descriptive decat epice, „Muncile si Zilele” face parte din ceea ce in epoca moderna va deveni Etica Protestanta, este un elogiu adus muncii ce capata caracter religios – munca care  face din micul proprietar de pamant un erou, un erou nu in sensul abstract, Homeric, ci intr-unul practic, temperat-terestru. Odata cu Hesiod se simte mireasma schimbarii, o miresma de umanism ce isi va face loc in randul creatorului-ganditor si va exploda odata cu cercetatorii Milesieni. Odata cu Thales si cu sistemul sau rationalist  de gandire se sfarseste, in aparenta, o epoca poetica si incepe o alta, care cu mici exceptii dainuie pana astazi.