O recenzie 2: Shearman, Maniera as an aesthetic ideal

John Shearman intreprinde in mare parte o analiza lingvistica pura, o analiza a semanticii unui termen, a incarcaturilor sala, a posibilelor valente (creand ramnificatii), se joaca prin istorie iar acest lucru il face cu mare maestrie. Rareori apreciez sau gust lucrari ce isi propun o tema atat de vasta intr-un spatiu altminteri marunt si de cele mai multe ori incapabil de a descrie la adevarata forta un fenomen – de multe ori lipseste pasiunea, care desi negata de mediul academic contemporan joaca un rol determinant in calitatea redactarii unui text, fie el si cat se poate de detasat, stiintific ori…serios.

Avem deci un fenomen artistic (iar autorul lasa cat se poate de clar sa se inteleaga ca este vorba, in analiza traditionala, de un fenomen neclar, un fenomen ale carui limite, atat cronologice cat si stilistice permit fluctuatii sesizabile iar de aici deriva, din nou bine punctat, pierderea calitatii descriptive designate termenului generic pentru respectivul fenomen), un fenomen artistic a carui judecare se dovedeste inca dificila, umbrita de prejudecati, un fenomen a carui protagonisti (iar acest lucru este specific epocii preromantice, ori as zice eu, riscand, chiar preimpresioniste caci adevarata ruptura, ruptura de la care nu mai vorbim de exeptii ci de certitudini se produce odata cu impresionistii) nu sunt in mod deplin, sau poate  nu sunt deloc (gradul de constientizare este irelevant din masura ce nu este deplin) constieni de vreo separare istorica si desi accepta  (de la sfarsiturile goticului chiar) natura individuala a muncii lor, nu discern identitati separate in creatia artistica, obsesia de a face disctinctii aparand mult mai tarziu intr-atat de pregnat incat sa influenteze in mod direct artistii. Ce ramane de facut pentru istoric (caci traditionala analiza stilistica este epuizata si mai poate fi folosita, fara a plagia, doar intr-o masura redusa) este de a porni intr-o cautare semantica, de a imbina doua stiinte atat de fin si insesizabil legate una de alta incat intrepatrunderile pregante au fost aproape inexistente (de cele mai multe ori existand doar simple mentiuni ori referiri si doar in cazul dadaismuli interesul istoricului de arta pentru lingvistica a intalnit o adevarata provocare).

Si aici apare o problema in abordarea pe care o are autorul caci  avem si un manierism in Antwerp, avem manierism in literatura si avem manierism gotic tarziu, desi Shearman puncteaza vag cateva distinctii semantice ale termenului el nu insista asupra lor, ignorand voit, o latura a termenului si desi interesul sau este desigur indreptat spre manierismul ce a luat nastere ori in Florenta ori in Roma, aceasta ignorare ar trebui sa duca la confuzie. Totusi, termenul este italian, desemneaza el insa ceva intr-atat de specific si compact incat sa putem vorbi de un curent, de o directie artistica?  Nu. “Maniera” in cea mai superficiala traducere ar insemna stil, aplicat strict la artele plastice si bine subliniat de autorul articolului, ar insemna, in epoca care ne preocupa, rafinament, sofisticare, eleganta si naturalete, termeni destul de abstracti ce, in cea ai mare masura pana in epoca moderna, nu fac distinctie in functie de anumite tipuru de gandire artistica. Important este insa, aceasta in special la Vasari, ca temenul “maniera” are intotdeauna o incarcatura pozitiva, este intotdeauna laudativ iar lipsa manierei este de criticat, chiar condamnabila pentru un artist, “maniera” devenind un fel de implinire artistica ori un tel. Nici Vasari insa nu foloseste termenul cu un continut critic, caci acest continut nu ar fi putut exista, nu avem inca, dupa cum am am mentonat si mai sus, o distinctie intre diferite forme de creatie artistica. (tipuri care sunt, la urma urmei, nascocirea istoricului si nu, cum se intampla in epoca moderna, manifestul unui grup de artisti.) Termenul “maniersim” ca atare ia nastere abia la sfarsitul secolului XVIII si face voit distinctii cronologice si stlistice.

Autorul articolului mai face inca o subliniere importanta,in incheierean analizei lingvistice ce desi da dovada de o oarecare lipsa de precizie se dovedeste pertinenta pentru strict pentru subiectul lucrarii sale,anume ca pana in epoca romanticilor succesiunea curentelor artistice nu este directa, violenta, distica, fulminanta (aceasta derivand din lipsa constientizarii mentionata mai inainte).

Concluzia analizei sale ne poate parea, pe buna dreptate, usor artificiala: originile manierismui ca o forma specifica si autentica de manifestare artistica ar deriva direct si unic din Roma. Acestei concluzii ii lipseste coeziunea, ii lipseste o viziune in detaliu, desi lucrarea in sine, in totalitatea sa atinge punctele estentiale ale genezei maierismului, exercitiul autorului se dovedeste usor artificial, ruptura intre paragrafe fiind, in opinia mea, prea pregnanta si calea de la premisa la concluzii prea anevoioasa ori poate prea permisiva la lacune. Oricat ar fi influentat Roma arta ce o va urma (si oricat de inclinati am fi sa nu ne indoim de ideile domnului Sherman) el aplica totusi excluderea, el vorbeste de Roma uitand ca poate, cel mai probabil exista si altcevam, exista si alte forme de manifestare, si ca oricat de pregnanta ar fii fost coloratura locala ea nu a fost niciodata un unic factor.

Apoi insa desigur maniera exista inca inainte de o definire precisa, desigur nu se poate observa vreo brusca fragmentare, desigur evolutia artei (ori, spre a folosi un termen neutru, dezvoltarea ei), nu lasa la acea epoca sa se intrevada decat vagi intrepatrunderi si inovatii care sunt totusi de factua tarditionala si ezita a se rupe constient de scoala deja inradacinata,ori acest lucru, constientizarea acestui fapt, nu reprezinta nicio inovatie in domeniul istoriei istoriei artei. Abia ultimul paragraf, finalul unei lucrari inovatoare nu prin teza ci prin mijloace, trezeste din nou in noi acel sentiment de elevare (caci, paragrafele ce il preced raman pure constatari). Insa in ciuda acestor lipsuri, in ciuda, desigur, a unor erori fundamentale de logica, textul domnului Shearman ramane inovator, nu atat prin ceea ce vrea sa spune ci prin modul in care o face.

O recenzie

Avangarda vs. Neoavangarda: o problema fictiva sau despre:
“The Primary Colors for the Second Time: A Paradigm Repetition of the Neo-Avant-Garde “

A incerca sa gasim legaturi sau deosebiri intre miscarile revolutionare ale perioadei interbelice, acele miscari nihiliste, utopice,arogante, ce nu cauta devotiunea publica, ce respira prin sine si printr-o proprie energie in mare parte cu scopul de a-si depasi contemporanii in telul mitic de a atrage socul si stupoarea privitorului, de a regandi la orice pas o estetica ce se zdruncina intr-o epoca care isi da ultimele suflari, miscari care, cred, nu pot fi grupate sub un titlu generic, folosirea termenului avangarda insasi dand dovada de un exces de zel in ceea ce priveste clasificarea istorica – aceasta insa fiind o cu totul alta problema si in favoarea conventei vom renunta la ea- ; cu suflul conservator, as spune, tacut ce aduce a cocktail-party cu trabucuri si smoking, aroganta critica (nu creatoare) si taifasuri scurte, cu suflul de tacuta resemnare, liniste, pace ce deriva din insasi structura socio-politica a lumii postbelice pentru care tumultul si vacarmul si nelinistea sunt impedimente in calea unei trairi tihnite unde se cere liniste si unde se simte oboseala anilor precedenti, este o aberatie.
Trebuie insa intai facuta cateva precizari cu privire la tehnica pe care o foloseste domnul Buchloh in argumentarea sa, anume tehnica exemplificarii pe baza unui singur fenomen ,extras aleatoriu dintr-un amalgam de alte fenomne ce difera de la caz la caz,stil la stil, artist la artist, anume a folosirii monocromiei atat de catre pictorii din perioada interbelica cat si de catre cei ce sunt considerati ca facand parte din neo-avangarda (si acest termen naste confuzie si se opune realei dezvoltari artistice cea avut loc la mijlcul secolului trecut, dar de dragul conventiei …) . Colajul, ready-made-ul (vag pomenit de catre autorul articolului), sau insasi abstractiunea ca termen specific exista in ambele epoci si se desfasoara difertit, se manifesta atat la Pollock si deKooning cat si la Kandisnky, Marc sau Klee, atat ca action-painting si eliberare extatica a psihicului cat si ca regandire (tot extatica) a realitatii exterioare (dar apoi desigur abstractiunea postbelica nu este in ochii majoritatii istoricilor de arta neo-avangarda). Nimic nu poate fi mai usor de demontat decat ceea ce pleaca de la o premisa singulara si apoi are pretentia de a generaliza si validiza.
Desigur Yves Klein a pictat monocrom, desigur a epatat cu asta, desigur a vazut o revolutie in propria-i creatie dar, si aici Buchloh are dreptate, mediul social era un altul si astfel si directia in care se indrepta era o alta si modul in care o facea (ne mai catarandu-se cu o bicicleta pe o scara) era altul; avem aici o necesiate de regandire mistica a artei, de regasire a culorii si a fortei sale, de universalizare a unor sentimente (cum demonstreaza si citatul folosit de autor in articolul sau) nu o necesitate de regandire a scopului social al creatiei artistice si de distrugere a sentimentalismului pretentios si neproletar insa, si de aici discutia ar trebui sa capete o tenta absurda sau de joc copilaresc, rezultatul este totusi acelasi si monocromia e tot monocromie si ochiul (in special ochiul laic care ar trebui sa fie masura de control pentru istoricul de arta) vede acelasi lucru: monocromie abstracta (ori tot de dragul conventiei, nonfigurativa), un colaj, un ready-made (fie ca e pe panza ori pe piedestal).
Nu este atunci posibil ca Burger sa aiba dreptate? Nu! Caci arta nu lasa loc de comparatie si nu lasa loc de bine si rau dar in primul rand avem o singura arta pe care mica noastra perioada istorica o percepe fragmentat, pe care mintile noastre inca proaspete nu o pot discerne in ansablu fortandu-se astfel la a naste rupturi abrupte creand inversul generalizarii (termenul avangarda e artificial dar lafel e si cel de neo-avangarda, a conglomera diferite respiratii individuale e o eroare dar in acelasi timp tot o eroare e si a distinge unde nu trebuie facute distinctii). Astfel tindem din motive in primul rand politice sa tragem o linie intre ante- si postbelic si sa avem astfel o perceptie exagerat de dualista asupra propriei noastre lumi. Nu vreau sa hiperbolizez si asta nu e deloc usor in circumstantele date, nu socotesc ca Rauschenberg e Schwitters (desi Rauschenberg aduce ceva nou in sfera dadaismului, precum Duchamp adauga uneui lucrari mustata, Rauschenberg sterge in intregime o lucrare a unui alt autor, evident e vorba de cazul deKooning, caz care demonstreaza ca desi o anumita abordare artistica isi are redacinile in trecut originalitatea nu isi pierde din forta) socotesc insa ca limita nu e atat de clara pe cat ne place sa credem si ca distinctiile care exista (si ele exista intr-o masura mai mult decat convingatoare) nu sunt decat de ordin social si ca, din cand in cand, ar trebui sa lasam operele de arta sa ne vorbeasca, asa cum sunt ele, fara autor, fara farduri, fara timp si abia atunci, detasati, sa ne scoatem galetile si sa ne apucam sa sortam ( ceea ce cativa autori, inte care Rudolf Kuenzli, deja fac, dada si neo-dada au loc in aceasi lucrare si primesc acelasi tratament)
Evident Buchloh ar trebui sa aiba,in mare, dreptate (desi esueaza, in opinia mea, si nu e singurul, in privinta periodizarii) si Burger ar trebui sa isi stranga lucrurile si sa isi caue alta profesie, ceea ce insa nu inseamna ca unul dintre ei a gasit adevarul si celalalt se zbate in mocirla necunoasterii. Autorul articolului vorbeste de fictiunea momentului original necrezand in autenticitatea si singularitatea clipei istorice in care ia nastere un curent (in secolul XX), ceea ce desigur e fals, exista o nastere, fie ca are loc la Zurich, Roma ori Paris ea exista si ea nu se compare cu nicio alta nastere din istorie, este o nastere a noului (si ignoram aici alte judecati), este o nastere a autenticului, a unui autentic (ori daca imi e permis, unor autenticuri) cum de la romantici lumea nu a mai vazut (cu escale mici la impresionisti-mai degraba tematic decat stilistic- si postimpresionisti-traiasca conventia-). Exista clipe din care se poate cu exactitate urmarii geneza modernismului, se poate observa o explozie, o ruptura si chiar daca toate deriva din trecutul lor, chiar daca fiecare miscare isi are radacinile in formele artistice ce o preced, ea e de sine statatoare. Daca privim exemplul autorului, monocromia se naste in interbelic, mana in mana cu abstractiunea, mana in mana cu Delunay si teoria sa a culorilor (fara de care, in mod paradoxal, demitizarea culorii nu ar fii posibila), se naste insa un mod de a gandi arta, se naste mai mult decat un simplu set de lucrari ori de abordari, se naste o posibilitate iar cu aceasta posibilitate incepe o noua epoca care, in ciuda teoriei geneale, nu se sfarseste undeva in jurul celui de al doilea razboi mondial, nu moare cu Pollock, cum s-ar crede la o privire prea putin marcata de cugetare, ci curge pana astazi. Avem in interbelic (si chiar inainte) un vacarm, un vacarm nascator de nou, o invalmaseala de idei menita se umple golul dat de monotonia unei arte statute intr-o lume a carei insasi existenta morala devine nesigura, acest vacarm se tempereaza pe masura ce lumea are nevoi de liniste, pe masura ce galagia incepe sa fie inlocuita de o usoara adiere, arta este aceasi, perceptia privitorului si a artistului si a criticului este doar alta, am putea face o paralela cu jazzul, jazzul care e unul si acelasi atat in interbelic cat si dupa, jazz care insa in interberbelic alimenteaza boema, nelinistea, revolta si in postbelic devine o muzica a relaxarii la un trabuc si un pahar de vin.

Da’ Basescu chiar e imaculat?

Cand citesti articole de genu’ asta,asta sau asta iti vine sa iti iei coaiele in mana si sa te lovesti cu ele-n cap. Prostu’ e insa prost, manipulatu’ manipulat ramane si Basescu devine astfel  un fel de Fecioara Maria, un fel de energie divina, nu un om, un fel de fiinta minunata pe care presa si juma’ de populatie o jignesc nejustificat, bre,basacomaniacilor,…mai sugeti si pula putin.  Basescu e o laba trista, pe romaneste, asta a demonstrat ca este si asta se chinuie in continuare sa ne demonstreze, e o nulitate politica demna nu de campanii de presa ci de campanii de scuipare publica pe chelie. Io, mai mult de jumate din populatie ce locuieste in Romania, asta cred. daca nu va place ce cred emigrati. Si bre, Basescomaniacilor, mai sugeti si voi pula putin.

Coincidenta sau primele dovezi.

http://www.realitatea.net/la-vaslui–42-de-buletine-de-vot-valabile-au-fost-gasite-printre-cele-anulate_690897.html

http://antena3.ro/stiri/politica/doua-sesizari-psd-trimise-de-bec-la-ccr-pentru-suspiciuni-de-frauda_86900.html

numarul e desigur nesemnificativ, de aici presupunerea ca ar putea sa fie vorba de o coincidenta. psd-ul trebuie insa sa persiste, daca s-au petrecut ilegalitati, ceea ce e foarte posibil, ele trebuie aduse la lumina.

Emigrez

probabil in urmatorii 2 ani. Fin. Si din strainatate votez si io cu Basescu dupa ce modifica constitutia si are numar nelimitat de mandate. M-ar durea in pula de ce se petrece in tara.

nu strig frauda.

nu am dovezi. insinueaz doar posibilitatea unui act nesincer. pana la dovezi: felicitari Basescule!

NU INCA 5 ANI!

Primele exit poll-uri

Nu cred in exit poll-uri date publicitatii inainte de ora 21 respectiv 23. Dar ca o curiozitate:

INSOMAR
Mircea Geoană: 52%
Traian Băsescu: 48%

CCSB
Geoană: 51,5
Băsescu: 48,5

Sursa: catavencu.ro

Sondaj alegeri prezidentiale 2009

Mircea Geoana 52%

Traian Basescu 53%

(ca doar nu il lasam pe Geoana sa castige)

Votul

Doua variante, alege fiecare dupa propria-i constiinta. (desigur pentru votantii lui Basescu nu exista argumente, pentru ei exista doar incredere oarba, pentru ei exista rabufnire la adresa logicii si atasament fata de paranoia. Ma refer aici,fara exceptie, la toti votantii lui Basescu, la aproape jumatate din populatia acestei tari, ceea ce spune multe…).

Fie alegem un presedinte manipulator, un fost comunist a carui mentalitate deriva din practicile institutiei securitatii, un presedinte ce aleaga dupa morile de vant, ce inventeaza dusmani pentru a masca evidenta sa incompetenta in primul mandat, ce are drept slogan iliesceana replica: “Noi nu ne vindem tara”, ce foloseste drapelul luptei anti-coruptiei doar in scopuri electorale, ce considera violenta verbala si chiar fizica drept un important atribut, ce isi schimba doctrina politica in functie de inerese, ce a fost intr-un guvern condus de Ion Iliescu in perioada mineriadelor, Ion Iliescu pe care astazi are nesimtirea sa il demonizeze,un presedinte ce are o retorica excelenta dar o practica nula, un presedinte ce are indecenta de a combate instituia presei, ce s-a imbogatit ca presedinte si a imbogatit si pe altii odata cu el, un presedinte inconjurat de persoane ca Udrea,Berceanu,Videanu, un presedinte ce are discutii cu un terorist condamnat,un presedinte pe care nimeni nu il mai vrea si a carui realizari in primul mandat sunt aproape exclusiv negative… … …

Sau un presedinte cu experienta diplomatica, curat de pata comunismului, cu o echipa bine inchegata si cu o  majoritate parlamentara ce il sustine, un presedinte demn, educat,distant,cu o abordare noua, fara accese de furie si fara disperare, fara falsi idoli si falsi dusmani, un presedinte.

Acestea sunt premisele votului de duminica, manipulatii sa voteze cum crede cel ce ii manipuleaza, noi, restu’, avem constiinta.